Cioburi de copilări 

             de Elena Sorescu

Dragă copilărie,

te caut prin camere vechi

unde praful stă ca o rugăciune neterminată,

pe marginea sufletului meu.

Am uitat cum arătai.

Ți-am pierdut glasul

printre ierni grăbite,

printre oameni mari

care mi-au spus să fiu tare

și am confundat puterea

cu uitarea.

Din tine mi-au rămas doar cioburi:

o poartă scârțâind în amurg,

miros de cozonac cald,

genunchi juliți și râsete fără motiv,

o mână mică ținând strâns cerul

ca și cum lumea nu putea cădea niciodată.

Uneori te simt

ca pe o fotografie arsă pe margini,

alteori ca pe un cântec

pe care inima îl știe,

dar mintea nu-l mai poate cânta.

Și atunci mă rog...

Doamne,

adună-mi cioburile risipite prin timp.

Ia fiecare lacrimă uitată,

fiecare frică ascunsă sub tăceri,

fiecare bucată din mine

rămasă blocată într-o zi

în care am avut nevoie de iubire.

Fă din ruinele mele

un vitraliu de lumină.

Nu vreau să-mi amintesc doar trecutul,

vreau să mă întregesc.

Să-mi pot privi iar sufletul

fără să mă doară.

Să-mi îmbrățișez copilul interior

ca pe un pui de lumină rătăcit

prin furtunile oamenilor mari.

Și poate atunci,

într-o dimineață simplă de Mai,

când vântul va mirosi a tei ,

voi auzi din nou copilăria

alergând desculță prin mine.

💗💗💗💗💗