Cioburi de copilări
de Elena Sorescu
Dragă copilărie,
te caut prin camere vechi
unde praful stă ca o rugăciune neterminată,
pe marginea sufletului meu.
Am uitat cum arătai.
Ți-am pierdut glasul
printre ierni grăbite,
printre oameni mari
care mi-au spus să fiu tare
și am confundat puterea
cu uitarea.
Din tine mi-au rămas doar cioburi:
o poartă scârțâind în amurg,
miros de cozonac cald,
genunchi juliți și râsete fără motiv,
o mână mică ținând strâns cerul
ca și cum lumea nu putea cădea niciodată.
Uneori te simt
ca pe o fotografie arsă pe margini,
alteori ca pe un cântec
pe care inima îl știe,
dar mintea nu-l mai poate cânta.
Și atunci mă rog...
Doamne,
adună-mi cioburile risipite prin timp.
Ia fiecare lacrimă uitată,
fiecare frică ascunsă sub tăceri,
fiecare bucată din mine
rămasă blocată într-o zi
în care am avut nevoie de iubire.
Fă din ruinele mele
un vitraliu de lumină.
Nu vreau să-mi amintesc doar trecutul,
vreau să mă întregesc.
Să-mi pot privi iar sufletul
fără să mă doară.
Să-mi îmbrățișez copilul interior
ca pe un pui de lumină rătăcit
prin furtunile oamenilor mari.
Și poate atunci,
într-o dimineață simplă de Mai,
când vântul va mirosi a tei ,
voi auzi din nou copilăria
alergând desculță prin mine.
💗💗💗💗💗
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu